Sîmbătă. Resemnare.

Nici într-un infinit de sîmbete nu aș putea să-l uit. Gustul acela sățios înmugurit într-un adînc al inimii, gust care mi-a rămas pe buze și pe care trupul meu îl simte curgîndu-i prin vene, alergîndu-i prin oase.
Nu, nu am să pot uita grăuntele de emoție din ochii tăi sau mersul tău de rege. Nici sunetul domol al vocii ori freamătul crescînd din privire. Cum aș putea uita scriitura ta, cînd te-ai iscălit chiar pe propria-mi piele? Dar puterea ta, cînd am simțit-o în brațele ce-au șerpuit pe  formele mijlocului meu?

Dar tu, fantasmă văratecă, ești al nimănui. Nici al meu, nici al altora. Vii doar să răscolești fotografii uitate de o veșnicie în sertare încuiate ale căror chei le deții. Și apoi, știi să sufli un vînt de binețe cum numai o dată bate în viața nefericită a unui om.

Ca mai apoi, odată cu toamna, să pleci. Dar m-am resemnat.

M-am resemnat.

Vineri. Regrete.

M-a trezit o ploaie aducătoare de regrete.

Și îmi pare rău că am ales calea deznadejdii în loc de cea a speranței. Am ales  alegerile pripite în loc de cele chibzuite și vocea  judecății în loc de cea a inimii. M-am împotmolit în nopți fără vise cînd puteam să dau viață atîtor iluzii tîrzii. M-am resemnat fără să am certitudini, am încetat a mai aștepta cînd trebuia să fac exact pe dos.

Dintr-o dată nu mi-am mai regăsit povestea în paginile amăgitoare din romanele vechi; mare greșeală, povestea  mea e tocmai una dintre ele. Am renunțat la pasiuni călătoare fără să știu că ele de fapt erau iubiri fără margini. Am părăsit oameni pe care i-am confundat cu pungași aducători de rele cînd ei de fapt îmi erau prieteni.

Am luat decizii greșite cînd mă trăgeau de mînecă cele corecte. Și nu le-am dat ascultare.

Și îmi pare rău.

Non me quitte pas

Noi sîntem ca doi pași. Niciodată sincronizați. Mereu pe același drum, dar niciodată în același timp. Acum, cînd sîntem puși în fața unei intersecții, pasul tău vrea să meargă undeva unde al meu nu acceptă.

Să unim drumurile? Să legăm picioarele ca să putem sări în același timp? Sau, cel mai simplu, să tăiem din trunchi ceea ce ne leagă?

Lasă-ți pasul să asculte voci pe care le credea mute. Să urmeze un drum care părea închis. Nu a spus nimeni că e cea mai ușoară cale, dar pe marginea pietrișului pe care calci vei putea zări un cer mai albastru și pășuni pe care caii pasc liniștiți. Cînd vei simți și izul consimțirii, vei ști că ai ajuns unde trebuia să fii de la început.

Vei ști atunci că ai ajuns acasă. Acolo unde eu te aștept.

Pentru A.M.

Joi. Decepții.

 

E adevărat că toamna aduce cu ea un soi de răceală. Nu e din cauză că soarele s-a speriat, nici că frunzele au murit, e din cauza lui; a sufletului. Cu orice veșminte l-aș îmbrăca, e în van, căci lui nu-i lipsesc hainele, hrana sau bucuria. Ooo, dar chiar e foarte bucuros! Nu știu cum se face că în toată veselia lui, are totuși timp să fie trist. Am o bănuială totuși. Cred că știu de ce îi prisosește timpul.

Îi lipsește iubirea de-o vară. Vară care a trecut și nici într-un veac nu se va mai întoarce.