Not a marionette.

Niciodată nu mi-ai vorbit într-o limbă pămînteană. Niciodată nu m-ai privit cu alți ochi decît străini de restul lumii și doar ai mei. Veneai cînd din cer, cînd din adîncuri. Dar mereu ai știut să mă ții strîns, să mă cuprinzi cu toată nădejdea și în tot dansul acesta inițiatic era ceva insolit, ceva singular. Aveai pentru mine simțăminte cinstite și fiecare fluturare de gene te înghenunchea. Erai slab în preajma mea deși tu îmi dădeai tărie. Îți mușcai buzele de fiecare dată cînd nu mă puteai atinge, căci știai că ai mai pierdut o îmbrățișare, un sărut. În jurul nostru parcă dansau globuri de sticlă, se ciocneau și cîntau cîntecul acela care și acum șoptește în urechile mele: „hai să inventăm un cuvînt pentru « te iubesc »!”.

Iar eu în preajma ta eram alta. Cum de nu ți-ai dat seama că nu mai eram liberă? M-ai prins într-o cușcă și cînd am încercat să mă salvez, ai fost tu cel care a fugit. Nu mai eram păpușa ale cărei sfori le puteai mînui. Ele s-au rupt și ai rămas doar tu cu mine; așa, goală, fără măști, fără sfori. Nu ți-am plăcut. Nesupusă și singuratică.

Și acum ai rămas înghețat într-un timp al tău și nu mai vrei să știi de mine.

Duminică. Scepticism.

Oare te încrezi prea mult în oameni? Nu este ăsta motivul pentru care mereu ajungi să fii dezamăgită? Trăiești cu o senzație continuă de familiaritate față de oameni și le acorzi mai mult credit decît propriei conștiințe. Ajungi să gîndești cu mintea și să vezi cu ochii lor. Nu ai alte viziuni decît cele pe care ți le prezintă ei și ți le însușești ba chiar încerci din răsputeri să le materializezi, ca și cum ar fi plăsmuirile tale.

Nu ești lucidă în judecată și nici în simțămînt. De multe ori chiar le încurci și trăiești mulțumită de pe urma unor decizii pe care le-ai luat pentru că „așa ți-a dictat inima”, cînd de fapt nu ai făcut altceva decît să dai curs rațiunii. Și invers. Nu vei reuși să faci distincția dacă te bazezi pe ceilalți să aibă răspunsurile la întrebările tale.

Da, recunoști, îți place la nebunie cînd clipește leneș și cînd stîlcește cuvintele pentru că nu și le amintește pe limba ta. Cum degetele lui cojesc castanele călduțe, neafectat și atît de modest. Și cînd îi rămîne zahăr pudră de la gogoașă în colțul gurii ai senzația că i-ai putea ceda tot ce îți aparține, pentru că are o privire atît de blîndă și de caldă încît nu crezi că ți-ar putea face rău. Dar tu nu ești decît un alt om naiv.

Pentru că deja ți-a făcut rău. Și refuzi să vezi. Să crezi.

Castanele au un gust amar. Oricît de fermecător le-ar coji el. Oricît de multă încredere îți place să ai în oameni. În el.

 

Semnat,

Alter ego-ul tău