Niciodată nu mi-ai vorbit într-o limbă pămînteană. Niciodată nu m-ai privit cu alți ochi decît străini de restul lumii și doar ai mei. Veneai cînd din cer, cînd din adîncuri. Dar mereu ai știut să mă ții strîns, să mă cuprinzi cu toată nădejdea și în tot dansul acesta inițiatic era ceva insolit, ceva singular. Aveai pentru mine simțăminte cinstite și fiecare fluturare de gene te înghenunchea. Erai slab în preajma mea deși tu îmi dădeai tărie. Îți mușcai buzele de fiecare dată cînd nu mă puteai atinge, căci știai că ai mai pierdut o îmbrățișare, un sărut. În jurul nostru parcă dansau globuri de sticlă, se ciocneau și cîntau cîntecul acela care și acum șoptește în urechile mele: „hai să inventăm un cuvînt pentru « te iubesc »!”.
Iar eu în preajma ta eram alta. Cum de nu ți-ai dat seama că nu mai eram liberă? M-ai prins într-o cușcă și cînd am încercat să mă salvez, ai fost tu cel care a fugit. Nu mai eram păpușa ale cărei sfori le puteai mînui. Ele s-au rupt și ai rămas doar tu cu mine; așa, goală, fără măști, fără sfori. Nu ți-am plăcut. Nesupusă și singuratică.
Și acum ai rămas înghețat într-un timp al tău și nu mai vrei să știi de mine.
0 Răspunsuri to “Not a marionette.”