Luptător fără cauză

Încetează să mai fii reflexia din oglinda celorlalți!

Așa. Fă cum îți spun ei să faci. Dorește-ți ce-și doresc ei. Crezi că vei dansa toată viața pe mormintele lor de parcă asta ți-ar astîmpăra setea și te-ar sătura. Tu nu vrei să te arunci în neunde și nu mă întreba de unde știu. Obișnuiai să ai planuri îndrăznțe, visai să sari de pe pietrele acelea care plutesc deasupra prăpăstiilor; pietre pe care doar cei mai perspicace le văd. Ceilalți observă hăul, simt neputința, li se taie respirația. Văd doar un abis care nu poate fi trecut. Încă mai vrei să privești cu ochii lor?
Ridică-te și luptă! Nu lăsa o pietricică scăpată printre degetele divinității să îți afecteze judecata! Dacă era un bolovan, ce făceai? Ia-ți armele și chiar dacă ei strigă „stîngul!”, tu să pornești cu dreptul.

Este o parte din tine care strigă după libertate, o parte pe care o închizi și o lași să respire din cînd în cînd. Atunci cînd vrei, atunci cînd îți convine. Smulge-o dintre gratii, du-o la judecată! Împușc-o fără milă dacă trebuie, dar dacă juriul va decide că e nevinovată, las-o liberă. Acceptă. Accept-o. Altfel lupți fără cauză.

A naibii carte!

A naibii să fiu dacă mai deschid cartea aia! Dacă mai citesc un rînd din ea! Înșelătoare copertă, din piele care miroase atît de bine, atît de familiar. Cuvinte scrise ordonat, înclinate puțin spre stînga, îngrijite și atent creionate. La început nu eram în stare să ajung la ea; copiil fiind,  aveam nevoie mereu de o scară ca să-i ating raftul. Și atunci nu puteam decît să-i mîngîi cotorul, să-mi las degetele să simtă pielea fină, literele încrustate, așa cum simți o cicatrice săpată pe un corp întins.
Dar am reușit într-o zi să o iau… era atît de grea încît am crezut că mă prăbușesc. Am ținut-o în mîinile mele și o priveam cu ochii căscați. Prima noastră întîlnire a fost perfectă. Ca o noapte cu vin roșu și muzică bună. Neapărat roșu.

Primul rînd a fost încîntător. Nu-mi venea a crede ochilor. Nu credeam că există vorbe mai înțelepte, scris mai frumos, sinceritate mai abundentă, adevăr mai adevărat. N-am lăsat-o din mînă timp de două luni jumătate, chiar dacă unele paragrafe m-au scos din minți.

Stă pe noptiera mea acum. Mi-e frică să o mai deschid, ultimele cuvinte pe care le-am citit nu au fost deloc prietenoase. De fapt, au fost cele mai goale pe care le-am citit vreodată. Nu am curajul să o pun la loc. Nu știu dacă m-aș mai putea cățăra cu atîta entuziasm tocmai acolo, sus și să o așez cuminte. Aș fi rupt-o de multe ori. Aș fi ars-o.
Dar nu aș fi schimbat nici un cuvînt. Nici un rînd.

Și acum nu mai sînt copilul de atunci.