Ordinary things

“Trăim într-o lume care este cea mai bună şi totul e cum nu se poate mai bine”…
(Voltaire, “Candid sau Optimismul”)

Iată un citat foarte optimist… este oare aşa de bine să trăieşti cu impresia că totul este perfect când de fapt nu este?
Să atârni de marginea unei stanci pe punctul de a cădea de la o înălţime de 1000m şi să îţi spui “întodeauna mi-am dorit să zbor”?… ce Dumnezeu, doar nu eşti o pasare!
Ce ne face pe unii dintre noi să fim mai optimişti decât ceilalţi? să privim viaţa în culori, pe când alţii o văd în alb-negru? Cu siguranţă nu ţine de culoarea ochilor sau de capacitatea fizică a fiecăruia de a “vedea” şi mai mult ca sigur nu sunt unii daltonişti şi altii nu… atunci ce ne îndeamnă să fim “optimişti”? şi invers, ce ne îndeamnă să fim “pesimişti”?
“Acum o săptămână, un grup de 6 prieteni s-au gândit să facă o plimbare cu bicicletele până la Ipoteşti…la un moment dat, pe o porţiune de drum cu serpentine, aflată în vale, o tânără din grup s-a îndepărtat de ceilalţi membri la o distanţă considerabilă, având o viteză destul de mare… a luat mâinile de pe coarnele bicicletei şi a început să strige entuziasmată “freedooooom!”… la un moment dat, dintr-o curbă, a apărut o maşină. Speriată, fata, a frânat brusc, răsturnându-se cu bicicleta.
Accidentul s-a soldat cu nişte zgârieturi aparent superficiale la genunchiul stâng al fetei; aceasta a avut puterea de a continua drumul, fără a spune nimănui cât de tare o dureau de fapt acele “zgârieturi”, prietenii urmându-şi veseli drumul…
Azi, fata scrie la blogul ei, cu piciorul stâng în ghips…
Acea fată… sunt EU”
Oare optimismul m-a salvat de urmări?
Faptul că am avut puterea fizică să merg mai departe, ignorând durerea m-a ajutat cu ceva?
Nu!
Şi atunci, mă întreb, dacă mă văitam de durere şi mergeam imediat să verific genunchiul afectat ar fi fost mai bine?
Da!
Cu riscul de a părea laşă în faţa prietenilor mei, acum aş fi fost libeă să merg, să dansez…
La naiba cu optimismul, nu e decât un zâmbet fals, atunci când ar trebui să plângem!