Luptător fără cauză

Încetează să mai fii reflexia din oglinda celorlalți!

Așa. Fă cum îți spun ei să faci. Dorește-ți ce-și doresc ei. Crezi că vei dansa toată viața pe mormintele lor de parcă asta ți-ar astîmpăra setea și te-ar sătura. Tu nu vrei să te arunci în neunde și nu mă întreba de unde știu. Obișnuiai să ai planuri îndrăznțe, visai să sari de pe pietrele acelea care plutesc deasupra prăpăstiilor; pietre pe care doar cei mai perspicace le văd. Ceilalți observă hăul, simt neputința, li se taie respirația. Văd doar un abis care nu poate fi trecut. Încă mai vrei să privești cu ochii lor?
Ridică-te și luptă! Nu lăsa o pietricică scăpată printre degetele divinității să îți afecteze judecata! Dacă era un bolovan, ce făceai? Ia-ți armele și chiar dacă ei strigă „stîngul!”, tu să pornești cu dreptul.

Este o parte din tine care strigă după libertate, o parte pe care o închizi și o lași să respire din cînd în cînd. Atunci cînd vrei, atunci cînd îți convine. Smulge-o dintre gratii, du-o la judecată! Împușc-o fără milă dacă trebuie, dar dacă juriul va decide că e nevinovată, las-o liberă. Acceptă. Accept-o. Altfel lupți fără cauză.

A naibii carte!

A naibii să fiu dacă mai deschid cartea aia! Dacă mai citesc un rînd din ea! Înșelătoare copertă, din piele care miroase atît de bine, atît de familiar. Cuvinte scrise ordonat, înclinate puțin spre stînga, îngrijite și atent creionate. La început nu eram în stare să ajung la ea; copiil fiind,  aveam nevoie mereu de o scară ca să-i ating raftul. Și atunci nu puteam decît să-i mîngîi cotorul, să-mi las degetele să simtă pielea fină, literele încrustate, așa cum simți o cicatrice săpată pe un corp întins.
Dar am reușit într-o zi să o iau… era atît de grea încît am crezut că mă prăbușesc. Am ținut-o în mîinile mele și o priveam cu ochii căscați. Prima noastră întîlnire a fost perfectă. Ca o noapte cu vin roșu și muzică bună. Neapărat roșu.

Primul rînd a fost încîntător. Nu-mi venea a crede ochilor. Nu credeam că există vorbe mai înțelepte, scris mai frumos, sinceritate mai abundentă, adevăr mai adevărat. N-am lăsat-o din mînă timp de două luni jumătate, chiar dacă unele paragrafe m-au scos din minți.

Stă pe noptiera mea acum. Mi-e frică să o mai deschid, ultimele cuvinte pe care le-am citit nu au fost deloc prietenoase. De fapt, au fost cele mai goale pe care le-am citit vreodată. Nu am curajul să o pun la loc. Nu știu dacă m-aș mai putea cățăra cu atîta entuziasm tocmai acolo, sus și să o așez cuminte. Aș fi rupt-o de multe ori. Aș fi ars-o.
Dar nu aș fi schimbat nici un cuvînt. Nici un rînd.

Și acum nu mai sînt copilul de atunci.

Pact cu diavolii

Lăsați-mă să mă înec într-o ceașcă generoasă de cafea! Să îmi injectez boabe negre care să îmi devoreze sîngele pînă voi deveni un robot! Să îmi desenez cearcăne lungi și să șterg cu radiera lumina din ochi!

Să devin o caricatură întemnițată sub pensula unui pictor amator din suburbii. Un biet pictor care își cîștigă existența desenînd doar atunci cînd e beat.
Lăsați-mă să uit de vise, căci pentru a le avea trebuie să închid ochii. Ori eu nu vreau să îi mai închid vreodată. Vreau să veghez veșnic, căci ziua e prea scurtă și nu mi-ar ajunge o viață să trăiesc ce ar trebui să trăiesc!

Luați-mi în schimb zîmbetul și toate amintirile frumoase! Renunț de bunăvoie și la prieteni și da, renunț și la el! Numai dați-mi timp! Dați-mi o veșnicie, să lucrez, să nu mai las stiloul din mînă și foile să-mi devină așternut.

Renunț la tot, doar dați-mi timp!

Nu mai e mult.

Ce mă fac eu cu femeia asta?, o întrebă bărbatul pe ghicioarea care bătea nervos din picior. Și-a pus ochelarii pe nas și a început a roti degetele lungi, cu unghii de un roșu aprins, deasupra globului de sticlă. În timp ce bătrîna închircită îngăima cuvinte care lui i se păreau fără sens, globul a început să lumineze și brusc, femeia vorbi pe limba lui:

Toarnă-ți curaj în pahar, îi zise, arătîndu-i paharul cu vin de pe masă și îndreaptă-ți privirea spre fata oglindită în globul magic. Nu te sfii să îți vezi chipul în ochii ei nestăviliți, ești doar tu, piele și os, carne și suflet, trup și spirit. Dă-ți masca jos și las-o să ghicească un tu care nu credeai că există. Vei rîde, suflet hoinar, mereu în căutarea frumosului exterior, pentru că nu crezi în această dualitate. Dar ea este acolo. Tu ești acolo și Ea te-a găsit.
Cînd se aciuează la pieptul tău, ocrotește-o! Nu o alunga cînd plînge, știe mult mai frumos să rîdă. Nu îi lăsa mîna să îți alunece, este o fire prăpăstioasă. Te va urca pînă la cer și te va lăsa să cazi. Dar să nu îi dai drumul la mînă. Reține:

Să nu îi dai drumul la mînă.

Luminile globului s-au stins și lîngă el, ea se străduia să își țină ochii deschiși. Deci? Ce mă fac eu cu tine?, o întrebă. Dar ea a adormit.

Not a marionette.

Niciodată nu mi-ai vorbit într-o limbă pămînteană. Niciodată nu m-ai privit cu alți ochi decît străini de restul lumii și doar ai mei. Veneai cînd din cer, cînd din adîncuri. Dar mereu ai știut să mă ții strîns, să mă cuprinzi cu toată nădejdea și în tot dansul acesta inițiatic era ceva insolit, ceva singular. Aveai pentru mine simțăminte cinstite și fiecare fluturare de gene te înghenunchea. Erai slab în preajma mea deși tu îmi dădeai tărie. Îți mușcai buzele de fiecare dată cînd nu mă puteai atinge, căci știai că ai mai pierdut o îmbrățișare, un sărut. În jurul nostru parcă dansau globuri de sticlă, se ciocneau și cîntau cîntecul acela care și acum șoptește în urechile mele: „hai să inventăm un cuvînt pentru « te iubesc »!”.

Iar eu în preajma ta eram alta. Cum de nu ți-ai dat seama că nu mai eram liberă? M-ai prins într-o cușcă și cînd am încercat să mă salvez, ai fost tu cel care a fugit. Nu mai eram păpușa ale cărei sfori le puteai mînui. Ele s-au rupt și ai rămas doar tu cu mine; așa, goală, fără măști, fără sfori. Nu ți-am plăcut. Nesupusă și singuratică.

Și acum ai rămas înghețat într-un timp al tău și nu mai vrei să știi de mine.

Duminică. Scepticism.

Oare te încrezi prea mult în oameni? Nu este ăsta motivul pentru care mereu ajungi să fii dezamăgită? Trăiești cu o senzație continuă de familiaritate față de oameni și le acorzi mai mult credit decît propriei conștiințe. Ajungi să gîndești cu mintea și să vezi cu ochii lor. Nu ai alte viziuni decît cele pe care ți le prezintă ei și ți le însușești ba chiar încerci din răsputeri să le materializezi, ca și cum ar fi plăsmuirile tale.

Nu ești lucidă în judecată și nici în simțămînt. De multe ori chiar le încurci și trăiești mulțumită de pe urma unor decizii pe care le-ai luat pentru că „așa ți-a dictat inima”, cînd de fapt nu ai făcut altceva decît să dai curs rațiunii. Și invers. Nu vei reuși să faci distincția dacă te bazezi pe ceilalți să aibă răspunsurile la întrebările tale.

Da, recunoști, îți place la nebunie cînd clipește leneș și cînd stîlcește cuvintele pentru că nu și le amintește pe limba ta. Cum degetele lui cojesc castanele călduțe, neafectat și atît de modest. Și cînd îi rămîne zahăr pudră de la gogoașă în colțul gurii ai senzația că i-ai putea ceda tot ce îți aparține, pentru că are o privire atît de blîndă și de caldă încît nu crezi că ți-ar putea face rău. Dar tu nu ești decît un alt om naiv.

Pentru că deja ți-a făcut rău. Și refuzi să vezi. Să crezi.

Castanele au un gust amar. Oricît de fermecător le-ar coji el. Oricît de multă încredere îți place să ai în oameni. În el.

 

Semnat,

Alter ego-ul tău

 

Sîmbătă. Resemnare.

Nici într-un infinit de sîmbete nu aș putea să-l uit. Gustul acela sățios înmugurit într-un adînc al inimii, gust care mi-a rămas pe buze și pe care trupul meu îl simte curgîndu-i prin vene, alergîndu-i prin oase.
Nu, nu am să pot uita grăuntele de emoție din ochii tăi sau mersul tău de rege. Nici sunetul domol al vocii ori freamătul crescînd din privire. Cum aș putea uita scriitura ta, cînd te-ai iscălit chiar pe propria-mi piele? Dar puterea ta, cînd am simțit-o în brațele ce-au șerpuit pe  formele mijlocului meu?

Dar tu, fantasmă văratecă, ești al nimănui. Nici al meu, nici al altora. Vii doar să răscolești fotografii uitate de o veșnicie în sertare încuiate ale căror chei le deții. Și apoi, știi să sufli un vînt de binețe cum numai o dată bate în viața nefericită a unui om.

Ca mai apoi, odată cu toamna, să pleci. Dar m-am resemnat.

M-am resemnat.

Vineri. Regrete.

M-a trezit o ploaie aducătoare de regrete.

Și îmi pare rău că am ales calea deznadejdii în loc de cea a speranței. Am ales  alegerile pripite în loc de cele chibzuite și vocea  judecății în loc de cea a inimii. M-am împotmolit în nopți fără vise cînd puteam să dau viață atîtor iluzii tîrzii. M-am resemnat fără să am certitudini, am încetat a mai aștepta cînd trebuia să fac exact pe dos.

Dintr-o dată nu mi-am mai regăsit povestea în paginile amăgitoare din romanele vechi; mare greșeală, povestea  mea e tocmai una dintre ele. Am renunțat la pasiuni călătoare fără să știu că ele de fapt erau iubiri fără margini. Am părăsit oameni pe care i-am confundat cu pungași aducători de rele cînd ei de fapt îmi erau prieteni.

Am luat decizii greșite cînd mă trăgeau de mînecă cele corecte. Și nu le-am dat ascultare.

Și îmi pare rău.

Non me quitte pas

Noi sîntem ca doi pași. Niciodată sincronizați. Mereu pe același drum, dar niciodată în același timp. Acum, cînd sîntem puși în fața unei intersecții, pasul tău vrea să meargă undeva unde al meu nu acceptă.

Să unim drumurile? Să legăm picioarele ca să putem sări în același timp? Sau, cel mai simplu, să tăiem din trunchi ceea ce ne leagă?

Lasă-ți pasul să asculte voci pe care le credea mute. Să urmeze un drum care părea închis. Nu a spus nimeni că e cea mai ușoară cale, dar pe marginea pietrișului pe care calci vei putea zări un cer mai albastru și pășuni pe care caii pasc liniștiți. Cînd vei simți și izul consimțirii, vei ști că ai ajuns unde trebuia să fii de la început.

Vei ști atunci că ai ajuns acasă. Acolo unde eu te aștept.

Pentru A.M.

Joi. Decepții.

 

E adevărat că toamna aduce cu ea un soi de răceală. Nu e din cauză că soarele s-a speriat, nici că frunzele au murit, e din cauza lui; a sufletului. Cu orice veșminte l-aș îmbrăca, e în van, căci lui nu-i lipsesc hainele, hrana sau bucuria. Ooo, dar chiar e foarte bucuros! Nu știu cum se face că în toată veselia lui, are totuși timp să fie trist. Am o bănuială totuși. Cred că știu de ce îi prisosește timpul.

Îi lipsește iubirea de-o vară. Vară care a trecut și nici într-un veac nu se va mai întoarce.