prietenul meu imaginar

Obisnuiam sa imi fac probleme ca nu am niciun prieten caruia sa ma confesez. Dar problemele sunt trecatoare; si daca nu, atunci sunt prietenii. Oricum ar fi, aveam aceasta temere in van, caci eu am o prietena care ma urmareste oriunde as merge. Cateodata merge inaintea mea, sa ma ghideze.  A fost cu mine cand mi-a cazut prima maseluta, cand am pasit prima oara pe propriile-mi picioare, cand mi-am julit genunchii cazand de pe bicicleta, cand am, cand am…

Sta in spatele meu acum, in timp ce scriu. Nu ma critica, ma asculta doar. Nu imi reproseaza, doar ma aproba. De cele mai multe ori o calc pe picioare, ea nu se supara. Nu am baut niciodata o cafea cu ea, nu cred ca ar putea; nu vorbeste, nu ii cunosc chipul, nu am putut niciodata sa ii deslusesc chipul, e mereu intunecat, zi si noapte…

Nu stie ea sa faca prea multe, nu se da de-a dura, nu imi da sfaturi, nu ii plac bomboanele, dar are o calitate pe care nu am gasit-o niciodata, la nimeni: este intotdeauna langa mine!

Da, cea mai buna prietena imi este umbra! Sunt bine, cu toate acestea.

Deocamdata.

Off topic:

eheheee… stef mi-a dat leapsa asta cam pe la sfarsitul lui martie, dar cum eu am mai greu acces la civilizatie, respectiv la internet, abia acum am citit-o. Challenge accepted!

So… ce am facut eu la bautura? Greu de spus, pentru ca nu imi amintesc :)). Cert e ca a doua zi simteam ca am capul legat de o ancora. Cred ca asta spune tot 😀