La Vama Veche hainele se usucă pe Viţa de Vie

„Vama Veche nu doarme niciodată”, aşa se spune. Ca un Iuda, nu am crezut pînă ce nu am văzut cu ochii mei. Nu m-am convins pînă nu am petrecut o noapte albă pe un nisip încălzit de miile de picioare ce dansau şi sticlele de bere ce zăceau goale, stoarse de ultimele picături de alcool.

„La Vama veche nu ai nevoie de bani! Tot ce îţi trebuie se găseşte pe plajă!”, îmi spune o fată cu părul roşcat care are urechea stîngă mai perforată decît un caiet dictando cu spirală. M-am convins pe parcurs că avea dreptate şi, într-adevăr, plaja îţi oferă tot ce ai nevoie. Şi ce nu ai nevoie.

Cînd am ajuns acolo, mă aşteptam să găsesc şezlonguri, am găsit în schimb corturi. Doamnele grăsuţe cu sloganul „Porumb fiert, cine mai doreşte?” lipseau cu desăvîrşire, tricouri largi, cu Metallica, îţi ofereau însă, cu amabilitate „un shot, hash, sau ce vrei tu”. „Eu am de toate. Stau la cortul acela roşu, de lîngă scenă, cînd începe concertul ne adunăm mai mulţi, dacă vreţi, veniţi şi voi”.

Pînă la lăsarea întunericului, Vama Veche zumzăia de rîsete, muzică şi zgomotul cauciucului încins ale zecilor de motociclete. Puţin peste ora 20, corturile sunt lăsate pradă vîntului rece, singure, rămîn să admire luna roşie care colorează marea. Semn că începe concertul pe care, zgribuliţi, îl aşteptam cu toţii.
„Viţa de Vie” s-a lăsat mult aşteptată, dar vamaioţii profită de orice strop de muzică; aşa că pe melodiile anonimilor de la  „Chester” toată lumea sărea şi rîdea, ştergîndu-şi frunţile de tricourile deja transpirate.
Am reuşit cum-necum, purtată mai mult de mulţime decît de propriile-mi picioare, să ajung pe rîndul din faţă, împinsă în gardul de apărare de miile de oameni înnebuniţi de bere şi muzică.

Din pogo nu scapi fără să primeşti cel puţin o palmă peste faţă

Pe la miezul nopţii, cînd şi-au făcut apariţia cei de la „Viţa de Vie”, spiritele s-au încins pînă la temperatura de fierbere a alcoolului.
Mii de braţe purtau în aer sticle de bere, agitate precum valurile mării cînd e furtună. Aici singura furtună era iscată în mijlocul mulţimii, unde, încălziţi de gradele „tăriei”, vamaioţii se izbeau unii de alţii, săreau, ţipau, formînd cel mai mare „pogo” pe care l-am văzut vreodată. Erau ca o tornadă ce absorbea pe oricine îi stătea în cale. Prins acolo, puteai fi sigur că nu scapi fără un tricou rupt sau o mînă aruncată în faţă. Dar mai tîrziu, în jurul focului de tabără puteai povesti că ai scăpat din „marele pogo iscat în mijlocul concertului” unde mii de curajoşi şi-au pierdut papucii sau cerceii din nas, „doar” cu o mînecă ruptă sau un cucui în vîrful capului.

Dacă sari tare, îţi pui sîngele în mişcare

Suntem toţi o mare de oameni cu pielea groasă şi obrazul întărit de frig. Trebuie să sari cît mai sus şi să strigi cît mai tare „basul şi cu toba mare” dacă vrei să ţi se încălzească sîngele.

O tînără cu picioarele goale, în maiou şi cu părul despletit se agaţă de gardul de protecţie şi începe a striga: „Sunetul mai tare! Pune sunetul mai tare! E melodia mea preferată, nu mă opresc pînă nu o pun” îmi mărturiseşte privindu-mă cu ochii înflăcăraţi, suflîndu-mi în faţă un fum din ţigara pe jumătate aprinsă.

În dreapta mea şi-a făcut loc fata roşcată îmbrăcată în roz împărţind sticla sa de Prigat la jumătate de litru unde, îmi spune ţipîndu-mi la ureche, are „vodcă cu suc din ăla bun, cu pulpă”. „Ţine, ia şi tu” mă îmbie ea cu acelaşi zîmbet pierdut pe faţă; mai ia o înghiţutură, după care, lăsîndu-mi sticla, se pierde în mulţime cîntînd „chiar îmi pasăăăă” şi în următoarele secunde o văd aruncîndu-se în mare. O pierd din vedere, căci vama sare din ce în ce mai sus pe ritmul melodiei „Sunetul mai tare”.

Încălzirea se face pe bază de lemne

Orele trei ale dimineţii găsesc Vama împînzită de focuri de tabără în jurul cărora se încălzesc cei ce în urmă cu cîteva ore făceau valuri pe plajă. „Viţa de Vie” şi-a strîns de mult „jucăriile şi a plecat acasă”, iar trupa „Urma” reuşeşte să adune 50, 60 de oameni suficient de curajoşi încît să învingă frigul.

Luminile se sting  aproape de dimineaţă, dar stingerea nu se dă niciodată. Cu toate că s-a terminat de mult concertul, focurile de tabără îi atrag pe înfriguraţi ca un magnet, corzile chitarelor dezacordate strigă sub mîinile ce adineauri fluturau berea prin aer.
Răsăritul ne găseşte suferinzi de nesomn, ameţiţi de fumul ţigărilor veşnic aprinse, tînjind după un pat moale şi cald.

„Nu aţi mai venit la noi”, ne mustră băiatul cu tricoul larg din cortul roşu. Duce sticla la gură şi o dă peste cap, chiuie o dată din străfundul plămînilor arşi de „haş” şi cade adormit pe nisip.

Am plecat de la Vama Veche cu un ciob de sticlă înfipt în picior, dureri de cap şi un chef incredibil de a dormi. Am lăsat în urmă sute de ambalaje şi sticle adormite pe plajă, cupluri care se pozau în soare.

Dar, ca un Iuda, m-am convins: Vama Veche nu doarme niciodată.