Uitare.

39718

Nu mai e așa sprințar cum era odinioară și memoria e peticită pe alocuri; unde a încercat să acopere o gaură mîncată de ani, au rămas totuși ochiurile croielii – pînă și numele ei l-a uitat, își amintește vag doar litera cu care începe, că, așa cum spune el întotdeauna, „toate se termină cu «a»”.

Nu știe ce culoare avea părul fetei, cîteodată e roșu coacăză sau ciocolată cu lapte, dar de cele mai multe ori e precum fructul de castan, deci ceva adevăr vor fi grăind buzele acelea îngrămădite sub piele care scapă un șuierat după fiecare „sss” șerpuit.

Nici să îmi spună dacă s-a mai însurat cu ea nu știe, degetul ca varga nu poartă semn de inel, pesemne că l-a pierdut într-una din rătăcirile sale, dar poate că nu l-a purtat niciodată. „Ședea aici, în fața mea, parcă acum o văd”, spune bătrînul arătînd spre scaunul gol din fața sobei. „Cum arăta, ‘nea Petre?”, îl întreb? „Îmi zicea, îmi zicea că tare i-s drag. Șșșt!”, spune șuierînd, ciulind urechea dreaptă, cu cealaltă stînd într-o așteptare încordată, de parcă la un semnal, ar fi auzit tot. Și tot îngînă din cap, iar mîna stîngă tot așteaptă să dea semnalul, dar el nu mai vine, ea tace. Și în jur totul tace, se aud doar lemnele trosnind în sobă.

„Are ochii ca frunzele de primăvară”, îmi zice și coboară mîna. Privește în jos zîmbind, „ca frunzele, da. Și o chema.. dar dumneata cine ești?”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s