Povești cu bunici.

buniciimei

Ploua acum și cerul parcă se rupea. Părea că toate păcatele noastre se răscumpărau în ziua aceea și toți zeii își cereau tributul. Eu stăteam într-un ochi de geam și mângâiam șiroaiele de apă, îmi uitasem păpușa undeva pe lințoliu, bunica mă privea. Cred că era vară, pentru că nu-mi amintesc fumul din hogeag (n.r.: horn), doar mâna aspră a bunicii împletind părul des al păpușii mele. O pieptăna cu degetele vărgate și îi aranja părul ca un spic de grâu. „Știi, când eram așa mici, ca tine, ne prindea ploaia în țarnă și ne-nfundam picioarele în glod. Simțeam că bate vânt de război și tare ne era frică”, îmi povestea, jucându-se în părul galben al prietenei mele. Așa începeau toate poveștile bunicii, de parcă ploaia ar fi fost un semnal de alarmă la care toți trebuia să ne lipim de pământ.

De la război, îndărăt

Bătrânii mei au rămas aceiași, chiar dacă au trecut aproape 15 ani de când ploaia mi-a adus prima poveste adevărată din copilăria mea. Și niciodată istorisirile nu se schimbă; fiecare vizită în sătucul din Botoșani e ca o piesă pe vinil pe care n-o poți asculta decât la pick-up. Intro-ul e aidoma celui de dinainte, bunicii se așază în colțurile opuse ale odăii de vară, strategic, să se asigure că povestea ajunge unde trebuie. De obicei se plâng de vremurile grele, de distanța care ne desparte, bunicul își mai îndreaptă șalele, bunica își mai înnoadă baticul ridicând trufaș bărbia. Noi dăm din cap și coborâm ochii în podea sau mângâiem țestura veche de pe pat, de rușine, probabil și de regret că n-am putut face mai mult pentru ei.

Simțim deja suflul poveștii, ca o gură de aer ca intră pe furiș sub ușă. Întotdeauna începe cu „pe vremea mea”; atunci ne pregătim sufletește pentru că știm că la sfârșit vom plânge. De fiecare dată plângem, e ca și cum am vedea Titanic mereu, mereu.

„Pe vremea mea, să știți și voi, altfel ne ajutam”, începe bunicul, dregându-și glasul. „Când au năvălit rușii puhoi în sat, mama ne-a ascuns în beci. Am auzit cum oamenii strigau: «Îndărăt!», Lupu´ lătra și se agita mai să rupă lanțul”. Ochii triști ai bunicului se aprind, și parcă vezi în ei câinele furios care își arată colții. După câteva zile, Lupu´ „a dat în rabie” și cineva trebuia să-i curme suferința. Așa că bunicul a luat pușca de vânătoare a tatălui, l-a ochit și a tras fără să clipească măcar. „Câinele mă privea fix în ochi. Înainte să facă «Pooc!», a știut ce urmează. Atunci mi s-au înmuiat genunchii”, își amintește bătrânul. A fost prima și ultima oară când a ținut o armă în mână și a luat un suflet.

Cei tineri erau obligați să meargă o zi pe jos până la Bucecea și-acolo să care saci cu făină până la epuizare. Bunicul zice de multe ori că ar fi preferat să fie pe front, dar nu cred că știe ce spune. Pe-atunci însă i se ducea vestea de pezevenghi, „și ce-am făcut? Noaptea, când se schimba santinela și oamenii erau trimiși în hangar la somn, m-am rupt din linie și m-am ascuns sub un gard. Am așteptat să treacă toți și am fugit cât m-au ținut picioarele. Am sărit gardul și dus am fost! Am auzit împușcături în urma mea, dar nu cred că pe mine mă căutau, am fost prea rapid ca să mă vadă”, povestește însuflețindu-se, râzând cu poftă.

Bunica mai zâmbește din când în când, dar de obicei adoarme stând pe scaun și se trezește brusc, îngânând cuvintele bunicului. Ea știe doar că și-a așteptat alesul pe vremuri grele, că l-a ținut pe tata în covată când mergea să culeagă struguri. Erau momente în care nu credea că are să-și mai vadă soțul vreodată. Dar, uitându-mă la ea, îmi imaginez că Sadoveanu a scris „Baltagul” în cinstea ei, a bunicii mele. Probabil într-o altă viață a fost Vitoria Lipan, dar acum își spune Elena Babii, soția lui Dumitru Babii, mândră bunică și curajoasă femeie.

 

 

Advertisements

2 Comments Add yours

  1. Moni * says:

    ok, voi fi offtopic acum, dar: am ajuns aici întâmplător, am răsfirat postările, iar atunci când am făcut lăgătura, m-am simţit ca şi atunci când te întâlneşti cu o persoană după mult timp în care nu ai văzut-o! mi-ai dat motiv să zâmbesc în noaptea asta.
    hello stranger! >:D<

    Like

  2. Moni dragă, mulțumesc puternic pentru cuvintele frumoase! Sper să-ți dăruiesc cît mai multe zîmbete :*

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s