Familia cu drag de scoala

Cei trei privesc spre Centrul Vechi al BotosaniuluiDoris și Larisa sunt o familie fără nume. Nu îi unește o iscălitură pe hârtie, ci doi copii și mult drag de muncă. Drag de muncă pe care l-au moștenit de la părinți, care l-au moștenit de la părinți, care l-au moștenit… Asta în pofida etichetei sub care s-au născut și care ar fi trebuit să le stea lipită de frunte ca o palmă aruncată peste față

Cum stai cu fața spre Biserica „Uspenia” din Botoșani, unde a fost botezat Mihai Eminescu, la o privire peste umărul stâng, suficient de forțată încât să se miște și corpul, poți să zărești o croitorie pentru femei și bărbați, cu firma marcată cu litere galbene pe un fundal roz. Micul negoț stă deschis cu ușa largă într-un fel de debara mobilă, în fața unei clădiri vechi, cu cărămizile la vedere ca-ntr-un rânjet. O fată merge cu pasul grăbit, alături de un băiat. Fata împinge o bicicletă din plastic, colorată, pe care se leagănă un copil cu ochii ca migdalele. Băiatul îi deschide ușa de metal și toți trei trec pe lângă croitoria cu scris galben pe roz.

Casa din exterior

A fost una dintre zilele acelea înșelătoare de februarie, cu un soare de-ți faci umbră cu palma să te poți uita la cer, și tinerii părinți și-au scos copilul la plimbare. Larisa are părul lung, strâns vălătuc, vălătuc, într-un coc. Ca o copilă de școală la trup, la ani, de 28. Face o cafea dulce, dar neagră ca o piesă de șah. Doris, soțul ei, suflă încet în cafea și soarbe la fel de încet. Casa lor e mică, au o plasmă cât jumătate de perete la care te uiți ca la cinema. Scooby Doo înfulecă un sandwich, râsete răsună din casă.

Doris și Larisa sunt împreună din liceu, acolo s-au și cunoscut, la Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga din Botoșani. El terminase 12 clase, iar ea era în clasa a XI-a când s-au îndrăgostit.

– În clasa a XI-a eu m-am măritat, am continuat, am ajuns într-a 12-a, povestește Larisa, în timp ce micuțul lor de doi ani și două luni o trage de mânecă. Încă nu l-a înțărcat.

– Și faptul că eu știam ce înseamnă „școală”, părinții ei știau ce înseamnă, că și ei au terminat, am încurajat-o să meargă, și noi am susținut-o.

– Se trezea odată cu mine, mă ducea la școală.

– La Bacalaureat, a mers însărcinată, își amintește Doris.

– Da, da, nouă luni aveam, am apărut în presă, a venit Salvarea pentru mine special, a venit pentru băiețelul celălalt, Emilian.

O cinzeacă

Când l-au avut pe Emilian, a fost mare bucurie în familie. Ei s-au luat din dragoste, nu din obligație. „Nu-s de acord cu tradițiile astea, aici doar căldărarii mai practică așa ceva. Mai demult era și la noi, mai ales în mediul rural, dar nu se mai practică”, spune Larisa. Atât de mândru a fost Doris că primul născut a fost băiat, încât a vrut să-l vadă cum îi calcă pe urme și l-a împins spre școală. Așa cum au făcut ai lui. Cel mare studiază acum vioara la Liceul de Artă din Botoșani. E mândria tatei, că învață să cânte la instrumentul lui preferat, pe care l-a descoperit tot de la tată, care îl știe de la tatăl său….

„Părinții mei erau casnici când eram eu la școală, ne descurcam cum puteam. Eram în întreținerea bunicilor, bunicul era fierar, meserie căutată în sat, de multe ori n-aveam nici lumină, eram nevoit să scriu la lumânare, făceam lecțiile, an de an eram clasat pe locul doi sau trei, chiar dacă învățam mai bine”, își amintește băiatul. „Dub, dub, dub!”, se aude dintr-o dată. Larisa strigă după Sebastian cu voce caldă. Copilul se ascunde după fotoliu și izbucnește într-un râs colorat.

Doris, Larisa si Sebastian, pe terasa

Doris a fost mereu premiant, dar nu a urcat niciodată primul pe podium. „Profesorii nu-și permiteau să-mi pună mie notă mai mare, chiar dacă cunoștințele și competențele mele erau mai bune decât ale fetei primarului, a băiatului polițistului… ai înțeles? Asta este realitatea, oricine ai fi fost, român sau rom, nu conta”. Surpriza a venit la examenul de capacitate, când Doris s-a prezentat ca la oricare alt test. „Ce-o fi, o fi”, și-a spus, a dat pe gât „o cinzeacă”, la sfatul profesorului de Geografie, și a început a scrie. Când a ajuns acasă, bunica l-a luat la rost. Dar el era prea amărât ca să-i răspundă. „Eh, am căzut, lasă-mă, bunică, cu astea, am făcut și eu ce am făcut, 4, 5”. Ea era persoana care mă împingea de la spate, «nu te descuraja, ai să prinzi salariul tău în viață, cum fac bătrânii. Dar atunci n-am băgat de seamă»”, își amintește Doris.

Mai tare ca fata primarului

La câteva zile distanță, au venit rezulatele. S-a mirat Doris cum s-au mirat toți, și se uitau la el ca la urs. „Îți dai seama, persoană de etnie romă, amărâtă, vai de steaua ei, a ieșit prima”, spune Doris, cu ochii pe băiatul lui cel mic. Larisa îi soarbe cuvintele ca pe cafeaua ei cea dulce și îl îngână. „Și-ți amintești, îți spuneau oamenii în sat, te vedea lumea pe stradă, «mă băiete, ai luat notă mai mare ca fata primarului»”, îi spune soțului. El dă din cap a aprobare și privește a visare.

Larisa si Sebastian

A avut noroc de părinți. Larisa la fel. Nu au lăsat-o în pace, acum ea este mediator interșcolar în Botoșani, iar el este băgat până peste cap în proiecte europene destinate minoritarilor – de la cele din Asociația B-Right Media, la cele din Agenția de Dezvoltare Comunitară „Inter-Activa”. Din 2006, a accesat tot ce a putut pe PHARE. Ca să ajungă așa implicat, Doris spune că a trebuit să facă un efort dublu. „Într-adevăr, eu nu văd că suntem așa discriminați, dar trebuie să muncești corect și să înveți cel puțin de două ori mai mult ca să fii la egalitate cu ceilalți”, spune el. Au ajutat persoane de etnie romă să își încheie studiile, să se integreze în societate, să-și finanțeze afacerile mici, din agricultură. Doar că s-a lovit de sistem și asta l-a cam debusolat.

„Ca să vezi ce s-a întâmplat pe un proiect. La achiziția unui tractor, exista o persoană care acorda asistență tehnică pe proiect, și Guvernul întreabă, «e bună factura asta?» Nu se știa înainte cam cu ce se mănâncă proiectele. «Da, e bună». Le-au pus ștampile. Și după cinci, șase ani, spui că nu este bună. Chestiuni din astea politice. Și l-au pus pe om să returneze banii, au găsit niște chichițe, și chiar dacă știu că nu au dreptate, este dreptul tău, tu mergi și-i dai în judecată, ei pe asta mizează, lasă, că mai merg ei în instanță? Și femeia acum stă la rând, normal că nu-i va lua cazul, ai văzut ce se întâmplă în Parlament, o ia pe ea înaintea lui Udrea sau…. Femeia așteaptă deja de un an și mai așteaptă. Și ANAF nu glumește, vine, îți evaluează bunurile nici măcar la jumate măcar, dar în timpul ăsta, organizația nu mai are dreptul să acceseze proiecte, pentru că există un litigiu. Ca să vezi ce jocuri, ca să te stopeze”. Întâmplarea l-a durut tare, pentru că a crescut proiectul ca pe un copil, din fașă. Larisa știe tot, și ea l-a ajutat. Îl mai leagănă pe Sebastian, care nu-i încape în brațe, îl lasă să mai sugă puțin lapte și-n același timp soarbe și ea din cafea.

Larisa cu Sebastian in brate, de pe balcon

Cichi-chan

O mână de oameni încearcă să rupă prejudecățile despre romii din Botoșani, dar, spune Doris, există o altă armată, care vine din spate și calcă totul în picioare. Pe lângă armata despre care vorbește, mai sunt și doi, trei, soldați pierduți, care vin chiar din interior.

„Într-adevăr, mai sunt niște împielițați din ăștia gălăgioși care se leagă aiurea de oameni, cum e Cichi-chan, (n.r.: băiețel de vreo opt, nouă ani, pe care toți locuitorii din zona Centrului Vechi din Botoșani îl cunosc pentru îndrăzneală), ăștia n-au ocupație. Și eu i-am certat de atâtea ori, «mergeți în altă parte, nu mai mergeți în Centrul Vechi». Dacă vine un străin, un francez, mai vizitează aici obiective turistice, normal că-l vede pe Cichi-chan care urlă aici și iese în evidență”, povestește Doris, mâhnit. Dacă ar avea Cichi-chan părinții pe care i-au avut Larisa și Doris…

„Au școală și n-au făcut nimic”

– Contează și mediul din care provii. Dacă părinții îți spun „lasă școala, ce contează școala?”…

– Și părinții să te împingă pe la spate

– Dacă te împing părinții pe la spate „du-te, du-te, că o să ajungi ceva în viață, mergi”, dacă o să spună „nu, ce-ți trebuie școală? Uite, alții au școală și n-au făcut nimic”, unde ajungem?, se întreabă Larisa.

Sebastian a dispărut și apare dintr-o dată strigând ceva în romani, ce doar părinții înțeleg. „A spus că a făcut pipi”, traduce Larisa. „Bravo, tati”, îl felicită Doris. Schimbul între cele două limbi se face prea repede ca să apuc să-mi dau seama. Pe Sebastian vor să-l dea la grădiniță imediat, să învețe Limba Română.

Larisa si Sebastian asteptand

În Centrul Vechi din Botoșani, la primul etaj al unei clădiri vechi, cu cărămizile la vedere ca-ntr-un rânjet, locuiesc Doris Dascaliuc și Larisa Azolufei. Familia cu doi băieți, care iese vara în curtea ferită de ochii lumii de o croitorie.

Articol scris în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s