Eram morti înainte de #Colectiv

Tragedia de la Colectiv
Și acum mă urmărește de după fiecare colț un sentiment de nesiguranță, o frică de-aia care aproape doare. Mă tot întreb „dacă eram eu acolo?” sursa foto: evz.ro

Era trecut de miezul nopții când mi-a bâzâit telefonul. Breaking News de la Mediafax: „EXPLOZIE intr-un club din Capitală: 18 morți”… Am pus telefonul jos, am citit cele câteva frânturi de text scrise în știrea în curs de actualizare. M-am cutremurat. Am adormit.

Când am făcut ochi, am avut senzația că am adormit cu telefonul lipit de mână și că toate informațiile transmise în cursul nopții mi s-au scurs cumva prin vene, în vise. I-am visat pe oamenii aceia urlând, tușind, leșinând, arzând. Doliu național, văd, condoleanțe de la președinte, jumate de Facebook înjură Biserica, cealaltă jumate îi înjură pe cei care înjură Biserica. Biserica Ortodoxă Română (BOR) n-are nicio reacție și tot mai mulți oameni îi înjură. Bun.

Eu nu văd nicio legătură între concertul celor de la Goodbye to Gravity, muzica lor (care e oricum cam dură pentru mine) și moartea în chinuri a acestor 30 de tineri. Ca mine, ca tine, ca prietenii mei. Am o prietenă pe care-a mâncat-o în c*r să meargă la București zilele astea, să-și caute de muncă. Am înghețat când mi-am dat seama că ar fi putut fi și ea acolo; am sunat-o, mi-a răspuns, are o voce așa frumoasă mai ales când îmi certifică faptul că e sănătoasă, e întreagă.

Mă cutremur iar că-mi dau seama că era să mor și eu acum câțiva ani pentru c-am uitat mâncarea pe foc și am adormit cu gura deschisă, atât eram de obosită. Abia când am început să tușesc tare, m-am trezit. Ai mei dormeau în dormitor și fumul negru se strecura pe sub ușă. Dormeau așa frumos. Puteau muri ca șobolanii. Puteam să fi fost EU cea care îi omora. Deci e ușor să mori. A scris un tip pe blogul lui că așa cum puteai muri acolo, în Colectiv, așa puteai muri acasă, de la un chibrit. Frate, ai dreptate! E așa de trist, atât de trist, că nu vreau să mă mai gândesc.

A doua zi după tragedia de la Colectiv, frate-miu s-a însurat. A fost ceva mic, în familie, retras. Am mers la restaurant și la televizor se vorbea doar despre asta. Frate-miu era fericit, și eu eram pentru el. Dar mă uitam după ieșirile de urgență, era una chiar în fața noastră. Am văzut un extinctor pe niște scări. S-au aprins multe lumânări cu artificii în noaptea aceea, când frate-miu își sărbătorea bucuria. S-au mâncat multe torturi la mai multe mese. Nu mă gândeam decât la oamenii aceia care au murit. La televizor, Arafat era invitat special. Nu auzeam ce vorbește, dar puteam citi pe buze. „Cea mai mare tragedie”, „numărul victimelor ar putea crește”, „facem tot ce putem”. Groaznic. Frica a mușcat din mine și îmi căutam bucata, ca s-o pun la loc. Dar nu cred că am s-o pot lipi, n-o să mai stea țeapănă. Pentru că de-acum înainte, îmi va fi teamă. Îmi va fi teamă în țara mea, mă voi gândi că șpaga vorbește, că nimănui nu-i pasă dacă eu mor, că vor spune „ha, dacă te destrăbălai pe versurile Deliei, așa îți trebuie! Sper să arzi în Iad” sau, mai rău, nici nu vor învăța ceva din moartea mea.

De asta spun, noi eram morți înainte de #Colectiv, noi, cu toții. Dacă ne batem joc de amintirea lor, a celor care n-au mai ieșit vii de acolo, suntem niște trupuri fără suflet. Niște morți.

Să le fie țărâna ușoară celor care au plecat la concert și n-au mai ieșit. Curaj familiilor!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s