Micul artist / The Little Artist

Toni Budulica (4)
Toni la pian / Toni playing the piano (scroll down for the English version)

Dintr-o familie în care muzica a fost mereu prilej de bucurie, dar pe care niciun membru nu a dus-o mai departe, Antonio, de aproape 11 ani, este singurul moștenitor al portativului. Părinții se pun luntre și punte pentru ca micul lor artist să-și îndeplinească visul și să îl vadă și pe al lor cum devine realitate. Visul ca Toni să devină muzician.

Toni își înșiră migălos, cu mândrie, teancul de diplome pe care apare numele lui. Se întinde după o medalie aurie, legată cu șnur tricolor. „Primăvara micilor artiști”, scrie pe micul bănuț pe care Toni îl așază, ca o cireașă pe tort, lângă zecile de diplome. Băiatul este mândria familiei, copilul cel mai mic, singurul care a urmat drumul muzicii și de care a fost sigur de când avea șase ani. Era încă la grădiniță, dar le-a spus părinților că el nu vrea să învețe. Vrea să cânte.

O după-amiază de noiembrie, friguroasă și degrabă întunecată, undeva într-un cartier din Botoșani, îi găsește pe membrii familiei Budulică, risipiți prin colțurile orașului. E departe ora de cină, și doar mama e acasă, tocmai s-a întors de la Palatul Copiilor unde l-a lăsat pe Toni la lecțiile de canto. Antonio sau Toni, e băiatul cel mic al familiei, are aproape 11 ani. Bogdan e în clasa a 12-a și la ora asta de obicei e la bibliotecă, învață. „Eu sunt foarte mândră de copiii mei, am copii buni, învață. Cel mare se pregătește să dea la Medicină, la Kinetoterapie, și în clasa a 9-a când a intrat la Liceul Laurian (Colegiul Național A.T.Laurian din Botoșani – n.r.), a avut printre cele mai mari medii. L-au dat atunci și la ziar, încă îl mai păstrez”, spune cu mândrie Carmen, mama băieților.

Portret de familie

Toni si familia sa

Se fălește cu ei. Și a încercat mereu să îi țină departe de cuvinte grele sau de judecăți greșite pe care atât ea, cât și soțul ei, le-au tot simțit pe propria piele. Totuși, deși Toni nu a știut niciodată ce înseamnă discriminarea în rândul romilor, Bogdan avea o vârstă fragedă când a fost batjocorit.

„Noi la serviciu, printre colegi, nu am simțit discriminarea, pentru că deja oamenii sunt mai maturi, dar printre copii, vrând-nevrând, te jignesc, inevitabil. Probabil și de acasă vine lucrul acesta. Problema asta am avut-o cu cel mare prin clasa I sau a II-a, avea un coleg care îl tot jignea și am vrut eu să merg să vorbesc cu el, dar domnul învățător nu m-a lăsat. A zis că discută dumnealui. Și am tăcut, am tăcut, am tăcut, dar până la urmă l-am mutat din clasa aceea, din acea cauză. N-am mai putut să-l las fiindcă, fiind copil și el, suferea”, își amintește mama băieților.

Înainte să apuce să povestească despre Toni, băiatul intră val-vârtej pe ușă. Râde larg și până să își tragă sufletul și să spună „bună seara”, o țâșnește spre dormitor. N-are stare. Se întoarce în salonul mare, trece pe lângă pianul de culoarea castanului pe care ai lui i l-au cumpărat la sfatul unui profesor, și se așază pe un scaun lângă mobilă; pe fiecare raft stă câte o poză de familie. Din fiecare, ba Carmen, ba Mihai, soțul ei, ba copiii râd cu gura până la urechi. Râde și Toni când mama povestește cum a pus el piciorul în prag la doar șase ani și a spus „eu vreau să cânt”.

„Vreau să mă fac muzician”

Toni Budulica (2)

„Vreau să mă fac muzician când voi fi mare. Îmi place și studiul la pian, îmi place și muzica populară, aș vrea să le fac pe amândouă”, spune Toni, dând din umeri. Carmen păstrează toate filmările cu el de la concursurile sau spectacolele pe care le-a avut cu muzica populară, a mers cu el peste tot. „Ba a luat mențiune, ba premiul doi, ba nimic”, râde mama. Într-o filmare pe care o are pe telefon, Toni apare îmbrăcat în costum popular, cu opincuțe în picioare, apucă bine bundița, parcă pentru a o arăta lumii întregi, și cu cealaltă mână ține microfonul încrezător. Toni nu are răbdare să se uite la filmare, pune degetele subțiri la nas și se preface, aruncând bărbia în sus, că suflă în trompetă. „Azi e voie mare în sat”, se numește melodia pe care băiatul o cântă pe o scenă din Vorona, un sat din județul Botoșani. Era undeva prin septembrie anul acesta.

„Îi place foarte mult să cânte. Are mereu ghiozdanul greu când merge la școală (Liceul de Artă «Ștefan Luchian» din Botoșani – n.r.), învață foarte mult. Cred că a moștenit asta de la bunici, dar și de la tatăl lui care a cântat la voce și la acordeon când era tânăr, între timp s-a lăsat”, povestește Carmen. Dar Toni nu are de gând să se lase și nici părinții nu și-ar ierta-o. Are muzica în sânge, asta își spun mereu.

De când se trezește până adoarme, Toni vede, aude, cântă, respiră note muzicale.

– Cam cât stai să studiezi? Spre exemplu, cum arată o zi de-a ta?

– Păi mă trezesc, mă spăl, merg la ore, vin la 1, mănânc, repet o oră la pian, scriu, apoi repet la voce, iar la pian…

Fără repetiții, s-ar fi pus praful pe talentul lui și pe clapele pianului pe care părinții l-au cumpărat cu eforturi. N-o duc rău, dar muncesc zi-lumină pentru asta; de când se știu sunt comercianți și banii care vin în casă se transformă în ore de meditații la pian, ore pentru voce la muzică populară, ore de meditații pentru Bogdan, pe care îl așteaptă sfârșitul de liceu. Banii se măsoară în ore care își așteaptă plata. Iar Toni merită cu prisosință, spune Carmen. Când se așază în fața pianului și începe să cânte, ochii i se umezesc. E mândră tare. Dintr-o mulțime de partituri, pe care a încercat să i le explice și mamei, „ca să știu că învață mai întâi pentru mâna dreaptă, apoi pentru stânga și abia după aia le memorează și le combină”, din studii de Bach, Moskovski sau Chopin, alege unul de Burgmüller. Stă drept în fața claviaturii, își încălzește degetele, așază partitura în față și dintr-o dată, muzica se aude. Sunete dulci ies din degetele sale, în timp ce el privește fără a clipi, când la clape, când la partitură. Mama îl privește neclintită. Toni e în visare. Când termină de cântat, se ridică voios și zâmbetul ștrengăresc îi reapare pe buze.

Cum s-o împăca Burgmüller cu Sofia Vicoveanca, doar Toni știe.

Articol scris în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, implementat de Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD Plus, proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România.

The Little Artist

Within a family where music has always been a reason of joy, but which none of the members has studied deeper, Antonio, 11, is the only stave heir. His parents are struggling for their little artist’s dream to come true and to see their own becoming reality too, the dream to see Toni being a musician.

Toni painstakingly strings his pile of diplomas with his name written on, of which he shows no sign of modesty. He stretches for a tiny golden medal, tied up with a three-color string – red, yellow and blue, like the Romanian flag. “Little artist’s Spring”, is written on the tiny coin which Toni places, like a cherry on a cake, close to the tens of diplomas. The boy is the pride of his family, the youngest son, the only one to have followed the route of music and of which he has been entirely confident since he was 6. He was still at kindergarten, but he told his parents, despite his fragile age, that he doesn’t want to study. He wants to sing.

A cold, rather dark, November afternoon, somewhere in a neighborhood of Botoșani, a Romanian city, finds the members of Budulică family, scattered through the city’s corners. It’s hardly the dining hour, and only the mother is home, he has just returned from The Children’s Palace where he left Toni at his canto lessons.  Antonio or Toni, how everybody calls him, is the youngest boy of the family, he is almost 11. Bogdan, his bigger brother, is in his last year of high school, and at this time of the day he is usually at the library, studying. “I am very proud of my children, I have good boys, they study hard. The bigger one is preparing to join the Medical University, at Physical Therapy, and even in his first year of high school (A.T.Laurian College from Botoșani – n.r.), he was admitted among the best ones. They even made an article about him at the newspaper, I still have it”, says with pride in her voice, Carmen, the boys’ mother.

Family Portrait

She brags with them. And she has always tried to keep them away from rough words or mistaken judgments, which both she and her husband have felt on their own skin. However, although Toni never knew what “discrimination” among the romani (gypsies) actually means, Bogdan was very little when he was mocked.

“At work, among the colleagues, we haven’t been discriminated because people are mature, but with children is another story. Inevitably, they hurt each-other. This comes from their homes, most probably. I had to face this problem with the biggest boy, in his first or second year of elementary, he had a colleague who kept on mocking him, I wanted to talk to him, but his teacher wouldn’t let me. So I was quiet, and quiet, and quiet, for a while, but eventually I had to transfer him from that class. Because of that. I couldn’t keep him there no longer because, being a child, he was suffering”, remembers the boys’ mother.

Before she starts telling me about Toni, the boy suddenly opens the door. With a wide laugh on his face, panting, he tries to say “good evening”, but then gushes to the bedroom. He is restless. He then comes back to the salon, passes by the chestnut colored piano, which his parents have bought at a teacher’s advice, and then rests down on a chair close to the furniture; on each shelf there is a family photo. From each one, Carmen, Mihai, her husband, or the boys are widely smiling. Toni smiles too when his mother remembers the story of how he imposed himself at only 6, and he said “I want to sing.”

“I want to be a musician”

“When I grow old, I want to be a musician. I love to study piano and I also love to sing traditional music, I would love to do them both”, says Toni, shaking his shoulders. Carmen keeps all the video she has with him at the contests or shows he participated at, she has followed him everywhere. “He always won something… some special prize, the first place, the second place, nothing”, Carmen laughs. In a video she has on her phone, Toni shows up dressed in traditional costume, with opinci (traditional footwear once made of pig leather – n.r.) on his feet, strongly grabbing his traditional vest, as if showing it to the world, confidently holding the microphone with his other hand. Toni lacks of patience to watch the video, he leads his thin fingers to his nose, throwing his chin up high, pretending she blows.  “Today my village is jolly”, is the name of the song he sings on a scene from Vorona, a small village from Botoșani county. It was a day of September, this year.

“He really loves to sing. His backpack is always heavy when he goes to school (The Art High School «Ștefan Luchian» from Botoșani – n.r.), he studies hard. I think he inherited this love from his grandparents, both my dad and his father’s dad were singers, and his father even mastered the accordion when he was young, but he gave up eventually”, says Carmen. But Toni doesn’t have any intention of giving up and his parents wouldn’t forgive themselves if that ever happened. He has music running through his veins, that’s what she always tells herself.

Since he first opens his eyes in the morning until he falls asleep at night, Toni sees, hears, sings, breaths, musical notes.

– How much do you study per day? I mean, how does an ordinary day look for you?

– Well, I wake up, I wash my face, I go to classes, I come back at 1 o’clock, I eat, then one hour at the piano, I write, then I warm up my voice, then the piano again..

Without constantly rehearsing, his talent would have vanished, the piano keys would have been covered with dust. The situation is not bad, both Carmen and Mihai work the entire day to make sure the boys have everything they need. They are merchants since they can remember and the money they earn is slowly converting into piano meditation hours, canto rehearsing hours, Bogdan’s meditation hours… The money is measured in hours waiting for their payment. But Toni totally deserves it, says Carmen. When he starts playing the piano, sitting straight in front of it, her eyes begin to shine, letting the tears to flow. She is so proud.

From so many musical scores, which he also tried to make her mother understand, so “that I know that he first learns how to play with his right hand, then with the left one, and only then he memorize everything and combines them”, from Bach music, Moskovski or Chopin, he chooses a study of Burgmüller. He sits straight close to the clavier, warming up his fingers, he then moves the score closer to his eyes, and all of the sudden, there is music. Sweet sounds that come from his tiny fingers touch, while he looks without winking at the keys, at the score, at the keys, at the score… The mother looks at him without moving a muscle. Toni is dreaming. When he stops playing, he cheerfully stands and his roguish smile appears again.

Only Toni knows how Burgmüller and the traditional trumpet get along.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s