O furtună într-un pahar de whiskey

Pe la încheieturile uşii vântul fluiera nervos. Ploua demenţial de douăsprezece ore şi patruzeci şi trei de minute. Rezemată de perete, am ferit perdeaua şi printr-un ochi de geam observam fascinată cum se sparg picăturile nervoase de pervaz. Norii s-ar fi prăbuşit de grei ce erau şi ce negri!

Îl văd. Nu îl mai văzusem din vară. Doamne, îmi făcusem atâtea planuri pentru reîntâlnirea noastră… aveam să port o rochie lila care să îmi acopere genunchii, cizmele lungi de piele şi căciula croşetată; nu aveam să uit de mănuşi. Aveam să îl privesc sfioasă şi să plec privirea, dacă s-ar fi putut să roşesc, ar fi fost perfect. L-aş fi îmbrăţişat apoi puternic şi i-aş fi apăsat buzele moi de ale mele însetate de sărutarea lui.

Eram în pijamale, ciufulită, cu ceaşca de ceai în mână. S-a uitat înspre etajul meu şi m-a văzut la geam. Am tras repede perdeaua; în zadar. M-a văzut. Acum urca scările. Îi auzeam paşii, îi simţeam neliniştea, nerăbdarea. Şi el pe a mea.

Îi uitasem chipul. M-am obişnuit să mi-l conturez în imaginaţie şi să îl construiesc din amintiri… când am văzut mânerul uşii coborînd, încercam să îmi stăpânesc inima, căci avea să fugă în braţele lui înaintea mea.

Paşi timid. I-am văzut apoi braţul stâng împingând uşa încet. Ştia că sunt acolo; coborî privirea în podea.
Am rămas locului timp de câteva secunde, mi-e greu să precizez câte. Atunci mi s-au părut o veşnicie.În clipa imediat următoare veşniciei mi-am înfăşurat braţele în jurul gâtului lui şi “i-am apăsat buzele moi de ale mele însetate de sărutarea lui”.

Am deschis ochii, erau tot douăsprezece ore şi patruzeci şi trei de minute de când ploua necontenit. Eu eram tot la geam, privind stropii cum se izbesc de pervaz, alţii, mereu alţii.
Nu aveam ceaşca de ceai în mână, mă înşelasem. Era paharul rece de whiskey în care se înecau două cuburi de gheaţă.

Iar mi s-a făcut dor.